Anul 101, duminica "dintâi"

Dumnezeu, constatând la-nceputul zilei a şaptea că făcuse (firesc, dată fiindu-I atotputernicia) lucrurile bine, s-a odihnit. De-aici pornind, pentru naţiuni cum e a noastră, ziua liberă le urmează pe cele de corvoadă; alţii, tot tradiţional, au preferat să considere că duminica Domnului e prima zi a lumii şi, în consecinţă, îşi gândesc săptămâna începând cu odihna sau (ceea ce e mult mai important) cu un pic de meditaţie-planificare.

Oricum ar fi, anul nostru 101 începe oficial azi, iar azi e duminică. Agitaţia (fie ea şi prilejuită de o altă zi liberă, "naţională") s-a mai potolit, avem cu siguranţă vremea +, eventual, dispoziţia să gândim înapoi şi-nainte.

Normalitate

În ce priveşte prima direcţie, înspre secolul care, iată, s-a "pecetluit" ieri, nu vreau să adaug prea mult la uriaşa conversaţie deja întinsă pe mai tot anul 2018 - pe alocuri festivistă, pe alocuri întristată (mai ales uitându-ne la "vremurile" de azi), prea des mincinos-populist-naţionalist-antieuropeană (chiar ieri, la Cluj, mitropolitul Andreicuţ a ţinut o minune de discurs ultraconservator, în care, ce-i drept, numea simpatia faţă de valorile occidentale "internaţionalism mai periculos decât comunismul"), uneori însă lucidă, fără a fi lipsită de căldură şi înţelegere umană.

Nu vreau să adaug mult, ziceam: postez, doar, imaginea unuia dintre bannerele pe care le-am afişat, ieri, la Cluj, vizavi de tribuna oficialităţilor, la defilarea de 1 Decembrie:

Ei bine, lucrul care ne-a mirat şi pe noi (mai ales luând în considerare ultimele abuzuri ale jandarmilor) a fost că aceste foarte mari şi foarte vizibile mesaje de protest nu doar că nu au fost cenzurate de autorităţi, ci la un moment dat a avut loc, chiar, o scenă, vorba aia, de povestit copiilor: unui bătrânel agitat care chemase poliţia să îndepărteze bannerele i s-a cerut să se legitimeze el însuşi, cu precizarea că (ele neconţinând nimic obscen) mesajele cu pricina au tot dreptul să se găsească în spaţiul public. Iar la replica lui, extrem de iritată, că "nu e posibil aşa ceva de Ziua Naţională!) a fost întrebat dacă a auzit vreodată de libertatea de expresie.

Şi nu doar atât. Din ce îmi spun prietenii, după acest incident poliţiştii au rămas în preajma bannerelor, ca la nevoie să-i apere pe purtători de alte incidente/ agresiuni.

Pitiţi după drapel, sau despre cel mai fals patriotism / comunicat cetăţenesc pentru Jandarmeria Română

Pe bune, băieţi şi fete, aţi c*** steagul, iar acum vreţi să-l şi fluturaţi?

De Ziua Naţională, mărşăluind alături de eroi, emiţând pretenţia aberantă să stăm cu faţa (ba, poate, să vă şi aplaudăm)?

Ia ascultaţi aici, băieţi şi fete cu (evidente) dificultăţi de înţelegere:

Eroii luptă sub drapel, ba chiar ajung uneori, murind în luptă, să treacă prin faţa oamenilor, întinşi sub el întins. Şi da, în măsura (întotdeauna verificabilă) în care nu au comis crime împotriva umanităţii/ a civililor, merită măcar o înclinare respectuoasă a capului, când trec.

Alţii, însă, cum încercaţi voi să faceţi acum, se ascund după drapel - de parcă rolul lui ar fi cel al unei perdele de mascare sau chiar al unui covor sub care se vâră gunoiul.

România capitonată ("scrisoare deschisă" către prietenii protestatari)

Banalitate

Luată în sine, întâmplarea de la care pleacă acest text nu are nimic excepţional (pentru mai fiecare dintre prietenii mei activişti a devenit, din păcate, o obişnuinţă): am fost amendat cu 1200 lei pentru motivele pe care le transcriu (din procesul-verbal) mai jos:

"D-l Dumitru-Cornel Vîlcu [+ date personale] a săvârşit următoarele: în urma organizării pe reţeaua de socializare Facebook, între orele 18:20 - 20:20 [în data de 21 octombrie a.c., n.m.] a participat şi coordonat o manifestare de protest sub denumirea "Strada e a noastră", manifestare la care au participat cca 60 de persoane adunate în partea stângă, privită din faţă, a statui (sic!)  lui Matei Corvin. Această manifestare nu a fost declarată sau înregistrată la instituţiile abilitate."

Cum lucrurile acestea au fost deja relatate în presă, nu mai zăbovesc asupra faptelor; insist doar asupra faptului că, da, legea penalizează într-adevăr organizarea de adunări publice nedeclarate, doar că event-ul cu pricina tocmai că a fost formulat/ asumat de către mine nu ca o manifestaţie publică, ci ca un act personal de protest.

[update: Pentru cei care încă nu au citit-o, iată descrierea (preluată de pe Facebook) a evenimentului din 21 octombrie - reluată, azi, în Parlamentul României de către senatorul clujean USR, Mihai Goţiu.]

Laşitate şi servilism

Mă supără, cum am declarat deja, în primul rând faptul că la momentul desfăşurării "adunării", reprezentanţii jandarmilor nu mi-au spus nimic. E adevărat că legea 60 nu-i obligă să discute cu organizatorii. Doar în cazul participării la protestul "altcuiva", e nevoie să ţi se ceară explicit să părăseşti locul şi să refuzi pentru a putea fi sancţionat; cel identificat drept organizator, însă, poate fi tras la răspundere şi fără vreo avertizare la faţa locului.

A nu avea, însă, curajul de a-i spune în faţă unui cetăţean că (în opinia ta, ca reprezentant al unei instituţii "de forţă") încalcă legea şi a redacta ascuns într-un birou actul de sancţionare... asta spune mult, mult despre Jandarmeria locală. Şi nu, nu aş fi fost mai mulţumit dacă, aidoma colegilor lor mai "vajnici" din (sau aduşi de Carmen Dan în) capitală, oamenii aceştia ar fi adăugat nişte agresivitate la modul lor de comportament. Sau, mai ştii? Când, ca în 10 august, apar gazele, tunurile de apă şi pulanele măcar vede orice om cu ochi (oneşti) cum stă treaba - vezi menţionarea, firească, a evenimentelor în proiectul rezoluţiei privitoare la România a Parlamentului European.

Fapt este că dintotdeauna m-a deranjat mai puţin o confruntare deschisă, chiar publică, în care fiecare vine cu argumentele lui, decât acest tip de comportament "cu mânuşi" - a se citi: disimulant.

(În locul lui) Ilie ai fi putut fi tu

Unii, cel puţin uneori, ne închidem în faţa lumii, pe care o simţim prea urâtă sau nedreaptă sau chiar agresivă. Nu neapărat în noi înşine (deşi există şi varianta asta, cu un capăt adesea depresiv): ne închidem în familie, între prieteni, foarte adesea în propria profesie, muncind până la epuizare (şi) ca să uităm de rest.

Alţii (sau chiar aceiaşi) ne aruncăm din când în când înspre şi în lume, cu sentimentul (doar parţial iluzoriu) că putem şi chiar trebuie, adică "avem datoria" să schimbăm ceva.

Tot ce am scris în alineatele de mai sus e de o banalitate aproape insultătoare, sunt lucruri pe care le ştii, parcă, dintotdeauna, tot aşa cum, spre deosebire de mine, care acum scriu simple cuvinte aruncate, întrucâtva în neant, în risc (pentru că nu te cunosc personal), tu ştii/ simţi/ girezi echilibrul tău unic, formula ta nu magică, dar cu adevărat vitală, de balans între ascunderea de (sau în) sine şi ieşirea, de la discretă la intempestivă, în lume.

Ilie Gâzea, am putea spune, dacă am gândi rece şi cinic, a greşit acest balans. Omul avea antecedente medicale grave, n-ar fi trebuit să se avânte. Dacă ştia dinainte în ce se bagă, cu siguranţă nu s-ar fi dus acolo. Technically speaking, nu Statul, represiunea sau jandarmii l-au ucis.

Nu ştiu tu ce crezi, nu te cunosc personal. Eu, unul, pot (cu un mare efort, dar pot) accepta ideile de mai sus. Mai ales dacă am avea un sistem de justiţie cu procese bazate pe juraţi şi ar trebui să condamn (nu pentru abuz în serviciu sau agresiune fizică, ci, efectiv, pentru omor din culpă) o persoană anume, fie ea şi identificată drept cea care l-a stropit cu gaz pe Ilie Gâzea, nu cred că aş accepta că există o legătură de cauzalitate directă între acest gest (în el însuşi culpabil, inacceptabil, pe care sper că tu sau eu nu l-am face niciodată, asupra nimănui) şi moartea protestatarului.

Deja, moartea lui Ilie Gâzea a fost, zice propaganda statului represiv, retorizată, manipulată de către noi (#rezist -enţii) pentru a-i învinovăţi suplimentar pe jandarmi, pentru a creşte ura şi dezbinarea. Situaţia e întrucâtva paradoxală şi ne arată ambelor tabere că uneori destinul e la modul cel mai efectiv şi dureros ironic: noi am fost gazaţi şi apoi bătuţi fiindcă jandarmilor li se spusese că a murit cineva (jandarmeriţa Ştefania); la mai bine de o săptămână de la evenimente, moare cu adevărat cineva "din tabăra noastră", şi e greu, ce vorbesc? e de fapt imposibil să gândim lucrul ăsta "la rece" şi să oprim sentimentele, furia care ne urcă din rărunchi, rezonantă, în creier.

Şi nici n-ar fi corect faţă de Ilie Gâzea să gândim (cum am încercat să/ m-am prefăcut că fac mai sus) în termeni strict obiectivi. După cum nu e extrem de corect nici să-i aruncăm moartea în extrema cealaltă, făcând din el un erou absolut. Nu de alta, dar urcarea pe un piedestal, chiar dacă pare un act eminamente pozitiv, îi răpeşte oricărui om umanitatea, plauzibilitatea.

Şi riscăm să uităm ceea ce scriam în titlu: că în locul lui ar fi putut fi unul dintre noi.

De la Tudorel la Rudotel şi înapoi / sau despre scântei şi revoluţii

Dintre toate numele inventate pentru ministrul (Tu, Dorel!) Toader, cel mai drag, deşi nu simpatic, mi-e "Gudurel". Fiindcă de la un judecător, mai mult, un universitar cu experienţa şi, vai! anvergura/ prestigiul (până la proba contrarie, ale) dumnealui, te-ai aştepta, fireşte, la competenţă profesională... însă, în primul rând, la ţinută morală. Nu de alta, dar unui profesor îi ceri, pe lângă cunoaşterea "materiei", s-o şi ştie da mai departe; de la un medic te-aştepţi nu doar să cunoască bolile, ci chiar să te facă bine. Magistratul, în aceeaşi logică, trebuie nu doar să peroreze despre, ci să producă dreptate.

Se pare, însă, că acestui personaj nu i-a fost suficientă poziţia, altfel flatantă, de Rector al uneia dintre cele patru mari (şi vechi) Universităţi ale ţării. Gâdâlat pe burta orgoliului personal/ profesional, el s-a pus, "cu arme şi bagaje", în slujba unei liote de (preferând cuvintele tehnice ale Laurei-Codruţa Kövesi în locul celui politicianist folosit de către Klaus Iohannis) infractori/ condamnaţi. Problema lui Toader e, însă, că nu are, în lichelism, anvergura (trebuie s-o recunoaştem: incredibilă. a) unor Iordache, Nicolae, Nicolicea. Toader e prea moale + păstrează o brumă de bună creştere şi/ sau raţionalitate, care acţionează ca o frână. Rezultatul, deocamdată, e un ministru cu creieru-n două luntri (ce-i drept, mai mult în cea antenist-retevistă), incapabil să facă lucrurile, la urma-urmelor simple, pentru care a fost ridicat & pus acolo unde e.

Ridicolul situaţiei, ca şi al acestui om, e că de lupta lui interioară (una, propriu-zis, între propriile moliciune vs. megalomanie) depind foarte multe lucruri - şi nu într-o perspectivă, ştiu eu, istorică, ci chiar acum, pe termen extrem de scurt. Cum am mai spus-o, şi îmi cer scuze c-o repet, România din aceste zile e ca o încăpere plină de gaz inflamabil, iar Toader, personal, ţine în mâini cea mai funcţională şi pregătită cutie de chibrituri.

Laura Codruţa suntem noi, sau despre puterea simbolică

Nu uit. N-am uitat că simbolul, sau măcar declanşatorul furiei de la Revoluţia română, Tökes Laszló, a devenit între timp un personaj mai degrabă negativ. Nici că Arafat, "stindardul" primelor ieşiri anti-Băsescu din 2012, s-a integrat ulterior aproape perfect în sistemul care a permis catastrofa de la #Colectiv . Cu atât mai puţin, că Iohannis, ajuns preşedinte nu prin (sau nu doar prin) calităţi personale ori efortul şi credibilitatea "noului" PNL, ci după ieşirea noastră în stradă şi campania cetăţenească de după îngreunarea votului în Diaspora... Klaus Iohannis, zic, a numit-o pe Viorica Dăncilă în fruntea celui de-al treilea guvern PSD-ALDE.

Afirm, aşadar: oricât de mult ar părea în unele momente, nici eu, nici prietenii mei "activişti" nu sunt(em) imbecili sau neinformaţi. Şi spun asta nu de grija onoarei noastre "nereperate", ci pentru că să fim consideraţi astfel ar duce la o evaluare greşită a şanselor/ puterii taberelor politice din România, care, iată, se aşază iar faţă în faţă pentru o bătălie şi dură, şi crucială.

Aşa, acum putem reveni la Kövesi. Sunt semiotician de meserie: credeţi-mă, ştiu ce e acela un simbol. Şi nu e chiar ceea ce multor oameni, idealişti din născare şi prin fire, le-ar plăcea să creadă. Un simbol nu creşte exclusiv prin calităţi intrinseci şi, mai ales, fiind prins în ţesătura unor mize întotdeauna local-istorice, va avea o validitate limitată în spaţiu şi timp.

"Bătălia pro-contra LCK nu mai e, de multă vreme deja, una în jurul unei realităţi, ci e o luptă de imagine", spun mulţi dintre prietenii şi colegii mei, vrând prin aceasta să atragă atenţia că persoana vizată are marile (şi, probabil, acum sau cândva, periculoasele) ei neajunsuri. Soluţia aceloraşi prieteni? Retragerea din luptă, pentru că ea nu se poartă pe stări concrete de fapte, ci pe (perdele de) fum.

În replică, eu spun: deşi, personal, detest până la dezgust drapelele (mai ales când în numele lor se atentează la demnitatea şi/ sau libertatea indivizilor), deşi ştiu toate lucrurile îndeobşte cunoscute despre persoana LCK, aleg să fac din ea simbolul/ steagul 'sus' al zilelor, săptămânilor, lunilor care, azi mi-e mai clar ca oricând, cu siguranţă urmează.

Aşa că, măi, pesedist-aldiştilor şi dragi #rezist -enţi, iată declaraţia mea oficială:

"Pentru" (sau "alături de") Laura-Codruţa, mor cu Puterea de gât.

Sunteţi trişti că imaginea/ eticheta contează mai mult decât conţinutul, vă exasperează transformarea lumii în, eu ştiu, "simulacru" şi alte alea? Get real. Deschideţi ochii, contemplaţi condiţiile şi tacticile bătăliei şi înţelegeţi că pierdeţi. Pierdem. Că, din prea multă înţelepciune-clarviziune, nu vă puteţi angaja, asta este.

Dar lăsaţi-mă, în amarul meu, lăsaţi-ne, în furia şi pentru şansele noastre (nu mari, dar - truism! - dacă renunţăm, inexistente), să ne ridicăm steagul şi să ieşim. Nu-mi plac drapelele, dar ştiu că având unul în mână e mai uşor să te ridici şi mult mai greu să cazi definitiv.

Bătălia - o recunosc, de imagine - care se duce azi, dacă vreţi bătălia simbolică, îngroaşă trăsăturile de fiecare parte (a baricadelor), caricaturizează voit sau inconştient, "manipulează" adevărul gol-goluţ. Dar credeam, prieteni, că sunteţi capabili să faceţi diferenţa între domeniul cunoaşterii şi cel al voinţei, dintre examinarea lucidă a trecutului-până-la-prezent şi facerea viitorului. Dacă rămâneţi captivi în primul (e drept, foarte gentlemanly) domeniu, am o veste proastă: adversarii noştri de facto nu fac diferenţa (fiecare dintre cei importanţi minte, manipulează, distruge fără să clipească măcar), şi asta în concret îi ajută foarte mult. Ca dovadă, suntem pe cale de a fi striviţi.

Aşa că, pana mea, eu sunt cu Codruţa, gata să crăp alături de ea mai degrabă decât să triumf alături de (sau asociat fie şi cât negru sub unghie cu) Dragnea şi tot restul. Nu ştiu în cât de mare măsură mai e permisibilă o glumă la cât de cruntă e situaţia, dar zic: Codruţa nu îşi mai aparţine, e (doar) un stindard. Şi (chiar) dacă vouă vi se fâlfâie, eu o să-l flutur.

E o tensiune în aer, de cu greu mai poate oricine (dintre cei lucizi) respira. E o aşteptare încordată şi furioasă, ca-ntr-un spaţiu închis plin cu gaz inflamabil. Prim-ministresa noastră (scuze pentru impoliteţe, dar am căutat "înăuntru-mi" şi n-am găsit nici o brumă de respect pentru personaj) l-a chemat pe Gudurel Toader de-a dreptul din Japonia.

Cică ăla are chibritul.

Go ahead, make my day.

Light it.

Flegmă, bale, isterisme

Măi, Rareş Bogdan (dotat cu oarece talent şi sinceritate, chiar dacă isteroidă) şi măi, Octavian "Tavi" Hoandră (plat, gângav din neinteligență, oportunist, slugarnic cu cine trebuie, semidoct, cu aere de june prim desculț în pantofi), uneori mă dezgustă gândul că sunteți (cică) şi voi clujeni/ ardeleni.

Un oscior cât de mic aruncat peste gard de provocatorii lui Orban, şi vă transformați în doi căței turbați, gata să muşcați din vecinii (sau chiar "prietenii", care de-abia atunci realizează/ îşi reamintesc cu cine, de fapt, au de-a face) care n-au, sau n-au 100% sânge românesc. Mai mult şi mai grav, vă repeziți să pupați mâinile celui mai grobian prim-ministru de la Văcăroiu încoace, doar fiindcă s-a luat de secui ca ultimul golan de crâşmă "la botul calului ". Pariez pe ce vreți voi că până şi câinii lui Pavlov aveau mai mult discernământ şi, la urma-urmelor, mai multă minte/ demnitate; nu de alta, dar la clopoțel ei doar salivau, nu se umpleau, inutil şi pur demonstrativ, de flegme (până pe frunte şi-n propriile urechi).

Dar asta e, personaje ca voi există, iar datorită "contribuției" lor, România, care -între demențele izbucnite, întinse şi deocamdată triumfătoare în Ungaria, Polonia, Turcia, Rusia - ar fi trebuit să se vadă în zonă ca o oază de inteligență şi progresism, arată iar ca o țară de iobagi ieşiți cu furca la foştii lor stăpâni, şi astăzi mult mai rafinați şi rezonabili, ba chiar "europeni".

Or, realitatea nu stă deloc aşa, prezentul chiar e altul. Nu noi, ci ei (Ungaria & restul) sunt cei care au înlocuit democrația cu iliberalismul, deschiderea cu un naționalism orb şi stupid, diversitatea cu discriminarea şi ura, optimismul cu frica auto-indusă, demnitatea cu victimizarea-de-sine, în rezumat - viitorul cu trecutul. Iar când mai târziu, dar, cum ne e felul, mai repede şi mai prosteşte, o luăm şi noi, românii, la vale, golanii de birt ca Tudose şi lătrătorii-pe-sticlă ca voi devin "sculele" perfecte ale oricui vrea (şi, iată, reuşeşte) să demonstreze că n-am evoluat câtuşi de puțin.

Şi, să nu uit: mai dați-le-n mama lor de melodii melodramatice (auzi, cică #rezist... poate la prohod?) "Voltaj", de cântece populare naționaliste, de citate din (filme de Nicolaescu cu) Antonescu-Goga şi, mai ales, dar mai ales de declamații adrianpăunesciene. (Dacă ați avea sânge, ați pune piesa aia cam naivă, da' directă şi adevărată, de la "Arma".)

Calmați-vă, (încercați să) gândiți. Altfel, când îşi bagă oamenii ca voi nasul, nu-i decât un pas infim de la sublim la ridicol. Sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, de la românism la porcism.